Copiii-rădăcini, jocuri făcute de mine și scenarii

Când eram copil, îmi plăcea mult mai mult să fac singur jocuri decât să cumpăr unele gata făcute, mai ales jocuri de societate. Pe unul îl mai am, propria mea versiune de Monopoly. Aveam vreo unsprezece ani.

Ca adolescent am început să programez, în Profan și Basic. Primul meu joc adevărat se numea „Mord im Dorf” (Crimă în sat), un joc polițist în care trebuia să afli cine a fost. Încăpea pe o dischetă de 3,5 inci.

Dischetă n-o mai am, din păcate, și mă supără și azi.

În familia mea există o carte din 1906: „Etwas von den Wurzelkindern” (Ceva despre copiii-rădăcini), scrisă și pictată de Sibylle. Era călugăriță și pictoriță și nu a avut copii. Pentru mine e mătușa mea străbună.

Cinematograful m-a interesat mult încă de adolescent. Am făcut cu prietenii multe scurtmetraje, cu camera mea sau împrumutată, și am participat la aproape tot ce ținea de film.

Mai târziu am lucrat cinci ani la Paris, la una dintre cele mai mari companii care finanțează și produc filme de cinema. Acolo m-am ocupat mai ales de analiza scenariilor, adică de întrebarea cât de puternic e un scenariu și cât de bun e pachetul din jurul lui. În perioada aceea am citit și evaluat foarte multe scenarii.

Așa înveți destul de exact ce are nevoie o poveste ca să țină. Asta e valabil pentru un film de cinema la fel ca pentru o carte pentru copii, și din asta se regăsește destul în poveștile Sagalino.